Învăţătura Domnului Isus - Iosif Ţon
(eseu publicat pe http://groups.yahoo.com/group/masa_rotunda/files)
„Dumnezeu, după ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin profeţi, de multe ori şi în multe feluri, la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi universul” (Evrei 1:1-3).
Cuvintele acestea trebuie citite cu toată atenţia, deoarece ele ne s pun că atunci când a vorbit Domnul Isus a vorbit Dumnezeu prin El în modul cel mai direct, mai nemijlocit, posibil. Mai mult, ceea ce vorbeşte Dumnezeu direct prin Fiul Său este vorbirea ultimă, finală, definitivă, absolută a lui Dumnezeu către omenire în această fază din istoria omenirii. Domnul Isus Însuşi, declară solemn despre învăţătura Lui:
„Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu Îl judec căci Eu n-am venit în lume să judec lumea, ci să mântuiesc lumea.
Pe cine Mă nesocoteşte (mă ignoră, nu Mă ia în serios) şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l condamna: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va condamna în ziua de apoi.
Căci Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl care M-a trimis, El Însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum să vorbesc” (Ioan 12:47-49. Italicele ne aparţin, I. Ţon).
Tot atât de important este să vedem şi ce ne spune El la încheierea predicii de pe munte:
„Nu oricine-Mi zice „Doamne, Doamne” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:23). Cuvintele cheie pentru înţelegerea acestei afirmaţii sunt „voia Tatălui Meu”. De unde să ştim noi care este voia lui Dumnezeu? Dacă urmărim logica textului, vom vedea clar care este pentru Domnul Isus voia Tatălui Său: „De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele (adică tot ce ne-a spus El în predica de pe munte!) îl voi asemăna cu un om care şi-a zidit casa pe stâncă” (v.26 accentuarea şi paranteza ne aparţin, I. Ţon).
În Evanghelia după Matei, toată învăţătura Domnului Isus este cuprinsă între ceea ce noi numim predica de pe munte şi ceea ce noi numim marea trimitere:
„Isus S-a apropiat de ei şi le-a zis:
Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.
Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate naţiunile,
botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh,
şi învăţându-i să împlinească tot ce v-am poruncit.
Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:18-20. Accentuarea ne aparţine, I. Ţon).
O mare cotitură în mişcarea evanghelică a avut loc cu aproximativ cincizeci de ani în urmă când, la început prin „Navigatori” şi apoi prin nenumărate alte misiuni şi acţiuni bisericeşti, a apărut acţiunea de „ucenicizare” după convertire a credincioşilor.
Dar ce înseamnă să faci „ucenicizare”?
Navigatorii începeau prin cele şase lecţii de „siguranţe” (siguranţa mântuirii, siguranţa păstrării credincioşilor în har, etc.) şi continuau cu alte teme, care practic urmăreau să-i dea ucenicului o clară teologie creştină, în special pe baza epistolelor lui Pavel.
Organizaţia BEE a fost şi este şi ea o acţiune de ucenicizare. Ea a început cu superbul curs întitulat „Galateni şi Romani”, o clară, simplă şi solidă prezentare a concepţiei creştine despre îndreptăţirea prin credinţă.
Observaţi însă că punctul de plecare era tot în apostolul Pavel.
Acum, fiţi atenţi la următoarea logică. Conceptul de ucenicizare şi porunca de a face ucenici ni le-a dat Domnul Isus. Nu-i normal atunci ca imediat să întrebăm: Ce înţelege Domnul Isus prin ucenicizare?
Eu cred că este absolut logic că nu poţi împlini porunca Domnului Isus de a face ucenici decât după ce afli de la Domnul Isus ce vrea El să zică prin ucenicizare! Şi răspunsul Lui îl găsim în modul în care formulează marea trimitere:
„faceţi ucenici din toate naţiunile… învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit”.
Pentru a înţelege clar această poruncă – şi această înţelegere are importanţă vitală – este necesar să ne amintim că Isus era un rabin („Rabuni”). Rabinul îi învăţa pe ucenicii lui toată Scriptura pe de rost (!) şi apoi îi învăţa să explice fiecare verset la cele patru nivele de semnificaţie posibile. Când ucenicul le ştia pe toate acestea pe de rost, rabinul îi spunea: „Acum ştii tot ce ştiu eu. Adică, acum eşti şi tu rabin. Acum tu-te, ia-ţi ucenici şi învaţă-i tot ce te-am învăţat eu, aşa cum te-am învăţat eu.”
Domnul Isus confirmă că acesta este principiul pe baza căruia lucrează El ca Învăţător (Rabin) când afirmă:
„Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul lui, dar orice ucenic desăvârşit este ca învăţătorul lui” (Luca 6:40). Sensul cuvântului „desăvârşit” aici este „cel ce a absolvit cu succes şcoala.”
Adică, orice absolvent al şcolii lui Isus devine ceea ce este Isus, adică învăţător.
Cu toate acestea în gând, ne uităm din nou la marea trimitere. Cuvintele cheie de aici sunt „ învăţându-i să împlinească tot ce v-am poruncit.”
Ce înseamnă „tot ce v-am poruncit”? Este clar că ele înseamnă „tot ce v-am învăţat Eu pe voi.”
Haideţi atunci să reformulăm ce ne spune Domnul Isus:
Faceţi-vă ucenici, aşa cum v-am făcut Eu ucenicii Mei, şi învăţaţi-i tot ce v-am învăţat Eu pe voi. Şi notaţi bine, învăţaţi-i cum să trăiască după această învăţătură!
Acesta este modul de a face ucenici după porunca Domnului Isus! Câţi sunt creştinii din lumea evanghelică de astăzi care fac o asemenea evanghelizare?
Şi dacă nu facem aşa ceva, de ce nu o facem?
Este un lucru ciudat ceea ce voi arăta în continuare, şi anume, metode folosite în diferite ramuri ale creştinismului pentru a scoate din centrul atenţiei învăţătura Domnului Isus şi pentru a o considera ca nefiind necesară pentru mântuirea omului.
Vă voi arăta patru asemenea teologii care exclud învăţătura Domnului Isus din pachetul mântuirii. Nu le voi arăta cronologic, adică în ordinea apariţiei în istorie, ci într-o ordine care mă ajută să întăresc punctul central al afirmaţiei mele că nu poţi să fii mântuit fără să-ţi clădeşti viaţa pe cuvintele Fiului lui Dumnezeu.
Voi începe cu Martin Luther. Acesta era călugăr într-o mănăstire, unde fusese învăţat că trebuie să se pedepsească aspru pentru fiecare păcat pe care îl face. El a luat această învăţătură extrem de în serios şi îşi aplica cu mare severitate toate canoanele (pedepsele dictate de duhovnic). Studiind în profunzime epistola către Romani, Martin Luther a ajuns să înţeleagă, în special din Romani 3, că Dumnezeu a pedepsit toate păcatele noastre în Fiul Său şi că, prin aceasta, El, Dumnezeu este îndreptăţit să ne ierte dacă credem în Domnul Isus. Aceasta este marea descoperire care a declanşat Reforma religioasă din 1517.
Martin Luther a explicat noua lui înţelegere a soluţiei lui Dumnezeu pentru păcatul omului în termeni juridici. La tribunalul divin, Dumnezeu a transferat vina păcatelor noastre pe Fiul Său şi a transferat asupra noastră dreptatea Fiului Său.
Acţiunea aceasta este făcută de Dumnezeu. Noi nu avem nimic de adăugat la ea. Dumnezeu ne-o comunică si cine Îl crede pe Dumnezeu, adică, crede că Domnul Isus a murit în locul său şi pentru păcatele sale, capătă de la Dumnezeu ”îndreptăţire”, adică Dumnezeu îl declară drept pe baza morţii Domnului Isus în locul lui.
Adăugaţi la acestea că toată această acţiune a lui Dumnezeu prin Cristos pentru noi este numită şi „harul lui Dumnezeu.” Harul lui Dumnezeu este ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi. El a făcut lucrurile acestea prin Cristos cu toate că noi nu le-am meritat. Subliniem faptul că noi n-am meritat şi n-am făcut nimic pentru mântuirea noastră de păcate. Totul s-a făcut din dragostea lui Dumnezeu şi toate acestea sunt harul lui Dumnezeu.
Nouă nu ne rămâne nimic altceva de făcut decât să credem şi astfel să ne însuşim darul pe care ni-l oferă Dumnezeu.
Martin Luther le-a găsit pe toate acestea ca fiind rezumate în cuvintele apostolului Pavel din Efeseni 2:8:
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă”.
Când a înţeles lucrurile acestea, Martin Luther a trăit o enormă eliberare: a înţeles că el nu mai trebuie să se pedepsească pentru păcatele sale, ci doar să creadă că Dumnezeu Însuşi le-a pedepsit în Fiul Său. Prin credinţă, Martin Luther a trăit eliberarea de păcate şi de nevoia de a se pedepsi el însuşi pentru ele. Îndreptăţirea prin credinţă a devenit centrul gândirii lui Luther, subiectul central al teologiei lui şi al predicilor lui.
Trebuie să subliniem că doctrina despre îndreptăţirea prin credinţă este un element fundamental al teologiei protestante. Nu poţi să fii un creştin evanghelic dacă nu înţelegi şi dacă nu accepţi îndreptăţirea prin credinţă.
Se întâmplă însă uneori ceva foarte ciudat cu cei care fac descoperiri noi din Scriptură: ei devin atât de dominaţi de descoperirea lor încât nu mai văd nimic altceva şi reduc totul la această descoperire.
Aşa ceva s-a întâmplat cu Martin Luther. El a redus totul în creştinism la îndreptăţirea prin credinţă. Reducţionismul lui poate fi văzut cel mai bine dacă ne uităm din nou la textul lui de bază, Efeseni 2:8.
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă.”
În textul acesta, Martin Luther a introdus un nou cuvânt, „numai”, şi l-a introdus de două ori: „Căci numai prin har aţi fost mântuiţi, numai prin credinţă.”
Fiindcă Luther îşi scria teologia în limba latină, trebuie să vedem conceptele acestea si în latină.
În latină, „har” este gratia. „Credinţă” este fide. „Numai” este sola.
Teologia lui Luther se cuprinde in aceste cuvinte în limba latină:
Sola gratia et sola fide
adică
numai prin har şi numai prin credinţă.
În sistemul lui de gândire, Martin Luther n-a mai putut integra necesitatea ca credinţa omului să fie însoţită de schimbarea vieţii, adică de fapte bune. Cu alte cuvinte, el n-a mai putut integra învăţătura despre sfinţenia vieţii, „fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12: 14). Ce l-a deranjat cel mai mult pe Luther a fost insistenţa lui Iacov că „credinţa fără fapte este moartă” şi „credinţa fără fapte este zadarnică” (Iacov 2:17 şi 20) şi a declarat că Epistola lui Iacov este „o epistolă de paie.”
Ca să înţelegem şi mai bine gândirea lui Luther, trebuie să introducem aici şi contrastul făcut de el între Lege (legea de la Sinai) şi har. Contrastul este văzut în faptul că Legea pretinde fapte, dar harul cere numai credinţă.
Cu aceasta ajungem la modul în care a văzut Martin Luther predica de pe munte a Domnului Isus. Această predică, a scris Luther, este nu numai Lege, ci Legea ridicată la cele mai înalte cerinţe posibile. Cu siguranţă aceste cerinţe sunt atât de mari încât este imposibil să fie împlinite. Atunci, de ce au mai fost ele formulate?
Iată cum explică Luther predica de pe munte: Scopul ei este să formuleze cerinţele Legii la cel mai înalt nivel posibil, aşa încât se ne sperie de Lege şi să ne facă să zicem: Nouă nu ne trebuie Lege! Noi vrem har!
În felul acesta, Martin Luther înlătură dinaintea noastră obligativitatea învăţăturii Domnului Isus!
Cu alte cuvinte, învăţăturile Domnului Isus au fost date în contextul Legii, şi rolul lor este numai acela de a ne face să ne speriem de ele şi să fugim la har!
Ceea ce face, de fapt, Luther este să creeze o prăpastie între învăţătura Domnului Isus şi între lucrarea Lui şi învăţătura mântuitoare de pe cruce. Învăţătura Lui este dată în contextul Legii. Moartea lui pe cruce în locul nostru este acţiunea harului. Noi nu mai suntem sub Legea faptelor, incluzând în Lege şi învăţătura Domnului Isus, ci suntem sub har, care nu ne mai cere fapte, ci numai credinţă.
Corolarul la toate acestea este că noi nu mai mergem la Domnul Isus decât pentru mântuire. Pentru învăţătură, mergem la apostolul Pavel.
A doua metodă de evadare de la învăţătura Domnului Isus au făcut-o dispensaţionaliştii, o mişcare evanghelică apărută pe la 1850 în Anglia. Să urmărim logica dispensaţionaliştilor. Ei spun că Domnul Isus a venit pe pământ cu scopul să devină rege la Ierusalim şi să restaureze împărăţia lui David, împărăţia poporului Israel peste toate naţiunile. Pe la mijlocul activităţii Lui (în Matei 16), spune această teorie, Isus şi-a dat seama că iudeii nu-L vor primi ca rege şi astfel a apărut o criză în viaţa Lui. Ce-i de făcut? Atunci Isus a suspendat planul cu care a venit şi a introdus un plan nou, planul Bisericii, care este o paranteză în timp, după care va răpi Biserica şi El va reveni ca om la Ierusalim ca să continue planul cu Israel.
Acum fiţi atenţi! Predica de pe munte, spune această teorie, a fost rostită în perioada când Isus lucra pentru împărăţia pe pământ. Prin urmare, predica de pe munte era „predica împărăţiei” sau constituţia după care ar fi urmat să trăiască oamenii dacă el ar fi devenit rege la Ierusalim şi ar fi instalat împărăţia de o mie de ani.
Atunci când Isus a suspendat planul dintâi cu care a venit, El a suspendat şi constituţia sau Evanghelia împărăţiei. El s-a dus la cruce, apoi a înviat şi a fost înălţat la cer şi în ziua cincizecimii s-a născut Biserica. Epoca Bisericii este epoca harului. De aceea se spune, după această schemă, că harul se va lua de pe pământ odată cu răpirea Bisericii.
După această concepţie, există două Evanghelii: „Evanghelia împărăţiei”, care a fost introdusă de domnul Isus dar acum este suspendată şi „Evanghelia harului,” care a fost formulată şi introdusă de apostolul Pavel.
În cadrul acestei Evanghelii a harului, singurul lucru necesar pentru mântuire este, ca şi la Luther, numai harul şi numai credinţa. Chiar şi învăţăturile morale pe care ni le dă Pavel, şi de care este recomandabil să ţinem seama, nu sunt obligatorii pentru mântuire.
În cadrul acestei scheme, la Domnul Isus nu mergem pentru învăţătură, deoarece aceasta era doar pentru Israel, ci mergem numai pentru mântuire. Pentru învăţătură mergem la Pavel.
Cel care a atacat cu mare claritate această teorie a existenţei a două Evanghelii a fost John MacArthur în cartea lui Evanghelia după Isus.
Este necesar să arătăm că foarte mulţi dispensaţionalişti de astăzi au abandonat această atitudine faţă de predica de pe munte şi caută să o integreze în trăirea creştină de astăzi. John MacArthur însuşi este un astfel de dispensaţionalist.
A treia formă de evadare de la obligativitatea ascultării de învăţătura Domnului Isus este concepţia larg răspândită în mişcarea evanghelică din America în cadrul căreia se spune că poţi să-L primeşti de Isus numai ca Mântuitor, „fără să-L faci şi Domn al vieţii tale.” O altă formulare a acestei concepţii este că tu Îl crezi pe Isus pentru mântuire, dar nu vii în şcoala Lui, nu devii ucenic al Lui. În concepţia aceasta se spune clar că sunt două categorii de credincioşi: unii sunt „doar fii” ai lui Dumnezeu, iar alţii au devenit şi ucenici ai lui Isus. Se adaugă că ar fi de dorit ca toţi să devină şi ucenici, dar lucrul acesta nu este necesar pentru mântuire, ci doar dacă vrei să ai răsplătiri în cer.
Observaţi că şi în cadrul acestei concepţii se afirmă că este posibil să te duci la Domnul Isus numai pentru mântuire, fără obligativitatea de a asculta de învăţătura Lui.
A patra metodă de evadare de la învăţătura Domnului Isus ca ceva necesar pentru relaţia cu Dumnezeu este folosită în ortodoxie. Dogma fundamentală a ortodoxiei este că Fiul lui Dumnezeu a câştigat mântuirea pentru omenire, dar apoi această mântuire, sau mai exact „harul mântuitor”, a fost depozitat în Biserică, Biserica este astăzi depozitul harului mântuitor şi Biserica le împarte la oameni mântuirea prin ritualuri, liturghii şi alte astfel de slujbe. Pentru a nu fi acuzat că expun eronat credinţa ortodoxă, citez din Teologia dogmatică, de Izidor Todoran şi Ioan Zăgrean, publicată în 1991:
„Aşadar, Biserica este vistieria puterii răscumpărătoare a jertfei de pe cruce, iar prin tainele cu care a înzestrat-o dumnezeiescul ei întemeietor, ea împărtăşeşte credincioşilor harul divin până la sfârşitul veacurilor. Ea e vistieria nesecată şi neîmpuţinată a harului divin pe care îl împărtăşeşte fiilor ei duhovniceşti prin sfintele Taine.” (pag.363)
În concepţia ortodoxa, „Biserica” în esenţa ei este alcătuită din patriarh şi din totalitatea episcopilor şi mitropoliţilor, asistaţi de preoţi. În felul acesta înţelegem ce se afirmă în continuare în Teologia dogmatică:
„Biserică-ierarhie-taine este „sfânta triadă”, în şi prin care se realizează mântuirea şi sfinţirea credincioşilor” (pag.364).
În acest sistem de gândire, singurul lucru care-i rămâne de făcut credinciosului este să meargă la preot şi să-i dea acestuia mandat să-i vadă de suflet şi de relaţia cu Dumnezeu. Voi relata câteva întâmplări recente pentru a ilustra acest fel de gândire.
Imediat după revoluţie, un om mai în vârstă din Oradea şi-a deschis mai multe magazine de haine. Omul acesta crescuse într-o familie de baptişti, dar mai târziu s-a făcut ortodox. Un nepot al lui, care studiase teologie baptistă în America, s-a dus la el şi i-a vorbite despre necesitatea întoarcerii lui la Dumnezeu. Unchiul i-a spus:
„Măi nepoate, dacă aş veni la voi la baptişti n-aş mai putea face comerţ şi ar trebui să-mi închid magazinele. Dar la noi la ortodocşi pot să-mi fac comerţul cum vreau ei.”
Tânărul n-a înţeles ce vrea să spună unchiul lui. A venit la mine, mi-a relatat toată întâmplarea şi m-a întrebat ce-a vrut să spună unchiul lui. I-am explicat aşa: „Unchiul tău ştie foarte bine şi teologie baptistă şi teologie ortodoxă. El ştie că la baptişti relaţia personală cu Dumnezeu este condiţionată de o trăire fără minciună şi fără înşelătorie. Dar el a înţeles că în ortodoxie se duce din când în când la preot, îşi mărturiseşte minciunile şi înşelătoriile, preotul îi dă dezlegare şi îl cuminecă şi astfel totul este în regulă şi el poate să-şi continue nestingherit comerţul.”
Într-o şcoală din Lugoj, recent cineva a surprins o discuţie dintre două fetiţe în vârstă de zece ani, o baptistă şi o ortodoxă. Fetiţa baptistă i-a spus celei ortodoxe: „În religia ta poţi să minţi. În religia mea n-am voie să mint.” Şi fetiţa aceasta avea o percepţie teologică bună. Desigur, la nivelul ei de înţelegere.
Într-un alt loc din ţară, tot recent, un tânăr pastor baptist stătea de vorbă cu un om de afaceri şi, vrând să-i vestească Evanghelia, l-a întrebat: „Pe tine nu te interesează veşnicia sufletului tău?” La care omul de afaceri i-a răspuns candid:
„Cum să nu! De aceea am aranjat ca de la intreprinderea mea o anumită sumă de bani să fie transferată lunar la preotul meu. Şi preotul îmi rezolvă problema relaţiei cu Dumnezeu.”
Ce s-a întâmplat aici? Să urmărim logica acestor dogme. Din moment ce ai plasat harul mântuitor în Biserică şi ai introdus credinţa că preotul îţi dă mântuirea, ai ajuns la teologia generală care spune: „Biserica mântuieşte neamul.”
Atunci, să mergem cu logica mai departe. Învăţătura Domnului Isus nu mai contează şi, în general, învăţăturile Bibliei nu trebuie să-l mai preocupe pe cel credincios. Cu acestea se ocupă numai teologii şi preoţii. De aici afirmaţiile pe care le auzim mereu că locul Bibliei este numai în mâinile preotului şi pe altarul Bisericii. Omul de rând s-ar pierde prin învăţăturile complicate ale Bibliei.
Dar concluzia cea mai clară este că omul de rând nu mai trebuie să fie preocupat de învăţătura foarte exigentă a Domnului Isus!
Observaţi deci că în ortodoxie, în luteranism şi în anumite sectoare evanghelice s-au formulat concepţii care fac ca – dintr-un motiv sau altul – învăţătura Domnului Isus, în special predica de pe munte, să nu mai fie necesară pentru mântuire.
Să revenim la ceea ce am arătat la început despre metoda Domnului Isus de a face ucenici. A face ucenici, după metoda poruncită de Domnul Isus, înseamnă să iei pe cineva şi să-i spui: „Hai să te învăţ tot ce m-a învăţat pe mine Domnul Isus, începând cu predica de pe munte, şi să te învăţ cum să trăieşti după această învăţătură, căci numai aşa te califici să intri în Împărăţia cerurilor!”
Câţi evanghelici fac o astfel de ucenicizare? Dar, dacă nu facem aşa înseamnă că respingem ce ne-a învăţat Domnul Isus şi punem în loc teoriile noastre! Şi aceasta înseamnă că noi înşine nu mai suntem ucenici ai Domnului Isus!
Parcă aud protestele care se ridică la ceea ce am scris eu mai sus! Căci ceea ce am scris aici contrazice atât ortodoxia, cât şi luteranismul, cât şi segmente mari din mişcarea evanghelică.
Pentru a întări ceea ce am afirmat mai sus, voi formula acum ceea ce cred eu că este esenţialul unei credinţe biblice.
Dumnezeu vine la noi prin Fiul Său. Ioan scrie că „cine Îl are pe Fiul are viaţa; cine nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (1 Ioan 5:12).
Pe Fiul lui Dumnezeu nu-L poţi diviza în aşa mod încât să primeşti de la El numai ce-ţi convine ţie. El este Dumnezeu. El îşi dictează termenii în care vine sau nu vine la tine şi termenii în care te primeşte la Sine.
Când ne gândim la Fiul lui Dumnezeu, trebuie să avem în vedere următoarele componente:
- Persoana Fiului lui Dumnezeu
- Învăţătura pe care ne-a adus-o Fiul lui Dumnezeu
- Lucrarea de mântuire pe care a făcut-o El pe cruce pentru a ne scoate de sub stăpânirea celui rău, pentru a ne împăca cu justiţia lui Dumnezeu şi pentru a ne spăla de păcate
- Oferta Lui de a Se face una cu noi, de a pune în noi Duhul Sfânt şi pentru a ne transforma în oameni după Chipul Lui, care este Chipul lui Dumnezeu.
- Relaţia pe care o stabileşte el cu noi este una organică, El fiind viţa, iar noi mlădiţele. Relaţia aceasta este una de dragoste. El ne cere să-L iubim pe El mai mult decât orice altceva în lumea aceasta. Dragostea pe care ne-o cere El se dovedeşte prin faptul că luăm poruncile Lui (cuvintele Lui, învăţăturile Lui) şi le facem, adică ne trăim viaţa după cum ne învaţă El.
Acestea sunt un pachet nedivizibil. Dacă nu accepţi una dintre aceste părţi înseamnă că respingi totul.
„Cine are pe Fiul are viaţa”. A-L avea pe Fiul înseamnă a accepta cu toată fiinţa şi fără rezerve Persoana Fiului, învăţătura Fiului, lucrarea Fiului, proiectul Fiului de a trăi în unire cu tine şi de a te transforma după Chipul Lui.
Aceasta înseamnă a ne face din Domnul Isus centrul vieţii noastre, modelul vieţii noastre, obiectivul vieţii noastre, şi mai presus de toate, Preaiubitul inimii noastre.
